Bogdan BOLDEA

În 1910, Constantin Rădulescu-Motru publică „Sufletul neamului nostru.Calităţi bune şi defecte”. Dincolo de naivitatea demersului de a identifica„sufletul” unui „neam”, atât de caracteristică sfârşitului de secol XIX şiînceputului de secol XX, sunt câteva constatări ce rămân valide şi astăzi.Bunăoară, Rădulescu-Motru vorbeşte despre incapacitatea românilor de afuncţiona ca individualităţi, despre spiritul gregar şi… naţionalism. Cititorultrebuie să aibă în vedere că termenul de „naţionalism” nu avea, la 1910,încărcătura politică pe care o poartă astăzi. În textul ce va urma, el efolosit cu sensul de „patriotism”, sinonimie imposibilă după cel De-al DoileaRăzboi Mondial.

„Nu este ţară în hotarele lumii civilizate în care gura lumii, gura satuluisă aibă mai multă trecere ca în ţara noastră! Cele mai multe din convingerilenoastre sunt întemeiate pe zvonul public şi numai foarte puţine pe dovezileadunate de noi personal. Se zice „lumea zice”; şi dacă ”lumea zice”, românul,individual luat, pare că înţelege că tot aşa trebuie să zică şi el. Mai ales înlumea ţărănească „gura satului” este obârşia tuturor convingerilor. În „gurasatului” se revarsă,negreşit, gura lui Ion, gura lui Gheorghe, gura lui Petreşi a altora, dar o dată ce acestea sunt vărsate, individualitatea lor s-aşters: „gura satului” contopeşte pe toţi ţăranii laolaltă, în acelaşi vadsufletesc. Ci tot aşa şi la oraş, opinii personale foarte puţine. „Ce zicelumea”, „ce zice partidul”, „ce zice stăpânirea”… dar foarte rar ce zic Ion şiGheorghe. Ce zic Ion şi Gheorghe? Dar dacă Ion este în partidul liberal,trebuie să zică ce zic liberalii! ci dacă Gheorghe este în partidulconservator, trebuie să zică ce zic şi conservatorii! Mai poate fi discuţie?Indiferent de chestiunea în care cineva este chemat să zică ceva: fie înpolitică, fie în ştiinţă, fie şi în literatură, părerea de grup primează asupracelei individuale. Fiecare grup îşi are părerea sa în bloc, căreia toţi i sesupun întocmai cum şi la turmele de oi este un clopot la al cărui sunet seadună toate oile laolaltă. Când un român stă la îndoială fiţi siguri că el nustă fiindcă are o convingere personală de apărat, ci fiindcă nu ştie încă departea cărui grup să se dea. Să meargă după cum bate vântul din dreapta saudupă cum bate cel din stânga? Iată suprema lui nelinişte. Pentru risipireaacestei nelinişti,sforţarea românului se îndreaptă în afară, ca să prindă cuurechea mai bine zvonul cel din urmă;mai niciodată sforţarea nu merge înăuntru,spre forul conştiinţei.

Omul de caracter, la români, nu este acela care este consecvent cu sineînsuşi, ci acel care n-a ieşit din cuvântul grupului, adică acela care a urmattotdeauna clopotul turmei. De consecvenţa cu sine însuşi a grupului cine seîntreabă? Nu este vorba cum sună clopotul, ci dacă sună; a sunat,ai fostprezent, şi eşti român, atunci eşti om de caracter.

Nu este ţară cu oameni mai curajoşi ca ţara noastră românească. Românii sunteroi, dar cu deosebire când sunt în grup. în front, la război; în ceată, larevoltă; în cârd, la vânătoare… curajul românului nu are pereche. Iureşurile dela asaltul Griviţei au rămas legendare; şi tot aşa, tind să devină legendareatacurile îndrăzneţe din primăvara anului 1907. Dar românul izolat este blândca mielul. Când îi bate cineva din picior, el tace. Aşa a tăcut şi tace în faţacelei dintâi ciocoroade, dacă o vede îmbrăcată alt fel ca el. „Capul plecatsabia nu-l taie”. De aceea, la oricine care arată sabia, el se pleacă. Cândsimte însă cotul tovarăşului, adică atunci când este în ceată, atunci, deîndată el se ridică: şi atunci fereşte, Doamne, pe oricine de dânsul, căci esterepede la mânie.

Românul, ca soldat, este un element excelent, neîntrecut. Armatele româneştin-au cunoscut niciodată frica propagată prin contagiune. Dar cu toate acestea,în timpul de pace armata românească prezintă un număr, relativ mare, dedezertori. Recrutarea la armată este pentru cei mai mulţi o pacoste. Elevii ceimai leneşi învaţă carte numai să-şi scurteze termenul de militărie.

Dar absolut fără pereche este curajul românului în exprimarea opiniilor,dacă exprimarea el o face în numele grupului, ca redactor de jurnal bunăoară!Eşti din acelaşi grup cu dânsul, atunci lauda lui pentru tine nu mai aremargini; eşti din celălalt grup, atunci ocara lui nu mai are margini!Iată unredactor curajos în tot cazul, îţi zici! Ei bine, te înşeli. E curajos numai camandatar al grupului. Vorbeşte cu el între patru ochi şi vei constata că nu-şiaduce bine aminte de ce a scris. Între patru ochi opinia lui este chiar că toţiromânii sunt buni ăi patrioţi…

Dar şi religios este românul. De ochii satului însă; cam tot din aceeaşicauză este şi naţionalist. Cu religia merge până la evlavie. Se poate ca el săuite pe Dumnezeul părinţilor săi, pe Atotputernicul şi Izbăvitorul…? O aşauitare este cu neputinţă, mai ales, că el nici n-a avut încă ocazia să înveţecine este acest Dumnezeu. Atotputernic şi Izbăvitor! ci ce n-ai învăţat nu poţisăuiţi; acesta este un adevăr prea ştiut. Românul este religios, dar pe câtăvreme vede pe toată lumea că este religioasă. Rar excepţii la carereligiozitatea să fie pornită din fundul inimii, de acolo de unde porneşte şisentimentul personalităţii…

Tot aşa se petrece şi cu naţionalismul lui. Tot românul face paradă cusentimentele sale naţionaliste. Dar numai până la faptă. Fapta fiind afiecăruia, adică individuală, cu ea încetează şi naţionalismul. Dă-i unui românîn mână toiagul apostolatului ca să predice naţionalismul… pentru alţii, şi eleste imediat gata de drum. Va predica peste tot locul sfânta cauză anaţionalismului; va conjura pe toţi semenii săi să se trezească din amorţire şisă-şi cultive inima şi mintea cu sentimente şi idei naţionale; va fi cel maiaprig sfătuitor de bine. Dar până la fapte. Pune pe acelaşi român să facă omuncă anumită cu temei, şi atunci lucrurile se schimbă. Dacă este profesor, cuneputinţă să-l faci să rămână la catedra sa; dacă este meseriaş, la meseria sa;dacă este agricultor,la ogorul său… Fiecare se codeşte să înceapă muncaspecială a profesiunii sale până ce mai întâi nu-i ştie pe toţi românii treziţila naţionalism, şi pe toţi gata să înceapă munca cea serioasă. Ca să înceapăunul după altul, nu-i vine nimănui în minte. Lasă să începem cu toţii. Să neştim întâi cu toţii naţionalişti, pe urmă vom începe şi cu fapte… Negreşit laînceperea cu fapte sunt mai multe dificultăţi de biruit ca la începerea cuvorba; dar deocamdată scapă fiecare de muncă. Ci aşa,suntem naţionalişti. Unprofesor care îşi face datoria în mod conştiincios, un meseriaş priceput, unagricultor harnic, dacă nu fac paradă de naţionalism, nu sunt naţionalişti; înschimb toţi pierde-vară, care muncesc pe apucate şi când au gust, dacă facparadă de naţionalism sunt naţionalişti. Pe aceştia din urmă îi „ştie lumea”,mă rog, că sunt naţionalişti, pe când pe ceilalţi nu; şi lucru important estenu să-ţi faci datoria de cetăţean, ci să te ştie lumea că eşti naţionalist..”